Cristian Tabără: „Ar trebui să avem o mai mare stimă de sine”

328

S-a născut pe data de 30 noiembrie 1967 la Oradea. Este cunoscut în special pentru emisiunile pe care le-a realizat la TVR şi la PRO TV şi care s-au bucurat de o largă audienţă. Încearcă să transfere din cunoştinţele pe care le-a dobândit, predând masteranzilor de la Facultatea de Jurnalism.

Aproape de credinţă şi de oameni, Cristian Tabără se distinge prin tonul pozitiv cu care abordează viaţa şi relaţia cu semenii. Când stai de vorbă cu el, îţi dă sentimentul că schimbul de idei poate dura zile întregi fără să simţi când a trecut timpul.

În spatele unei bune comunicări cu publicul stau autenticitatea, deschiderea şi onestitatea, consideră interlocutorul meu. Se arată un adversar al gazetăriei agresive, invazive, atotştiutoare, sentenţioase şi gălăgioase.

Cea mai mare dificultate pe care o întâmpină omul care se expune public, este renunţarea la intimitate. Pierderea acesteia, în sens social, duce până la a te transforma în bun public sau chiar în „toaletă publică”, crede jurnalistul.

Deşi este un om credincios, are curaj să afirme că unul din paradoxurile vieţii pe care a trăit-o până acum este rolul ambivalent pe care l-a jucat credinţa în viaţa lui. Pe de-o parte, orădeanul spune că s-a simţit incapabil de a fi competitiv într-o societate concurenţială şi agresivă, dar în schimb a simţit credinţa ca pe ceva care l-a ajutat să nu uite care este adevărata sa menire.

Venirea la Bucureşti a însemnat pentru omul Cristian Tabără un nou capitol al existenţei sale şi foloseşte metafora în sprijinul ideii că schimbările sunt necesare, în general, în viaţă, spunând că sunt la fel de importante precum împrospătarea aerului din casă, dimineaţa.

Îi place imnul naţional dar recunoaşte că ar mai schimba o parte din versuri, divulgând că are adesea pornirea de a-i „scutura gospodăreşte” pe adormiţi şi pe răuvoitori.

Îl miră, în sens bun, că în fiecare an de 1 decembrie, foarte mulţi tineri vin la Alba Iulia, în mod liber, să se bucure de sărbătoarea zilei naţionale. Totodată, pentru el, ca fiu, locul în sine reprezintă „o jumătate din genetica” sa, mama născându-i-se în Alba.

Optimismul poate fi un alt sentiment prin care se distinge de majoritatea personalităţilor publice, considerând că vede o Românie care va evolua bine şi are încredere în generaţia care acum se cristalizează.

Cel mai evident „minus” pe care îl avem ca popor, este în opinia lui Cristian Tabără, stima de sine, iar principala calitate pe care crede că o avem este toleranţa.

Dacă ar fi să facă un „top ten” al cărţilor preferate, ar clasa pe primul loc „Martin Eden” a lui Jack London. Din preferinţe n-ar lipsi „Dubrovski”, a lui Puşkin sau „Velerim şi Veler Doamne” scris de Victor Ioan Popa.

Un om de caracter, un jurnalist cult şi de bun simţ, un bun român şi uneori posesorul unui surâs amar. Aşa l-am simţit pe Cristian Tabără în interviul realizat pentru cititorii revistei Intelligence.

Flaviu Predescu: Domnule Cristian Tabără, sunteţi un cunoscut jurnalist şi realizator TV care vă bucuraţi de o mare simpatie. Ce stă în spatele unei bune comunicări cu publicul?

Cristian Tabără: Sincer, nu cunosc o reţetă anume, dar pot bănui că publicul apreciază uneori (poate deseori) autenticitatea, sinceritatea, deschiderea sau onestitatea demersului gazetăresc şi a omului de presă. Cel puţin eu asta am avut de oferit şi asta voi oferi în continuare publicului.

Desigur, există şi celelalte moduri de a face presă, anume gazetăria agresivă, invazivă, atotştiutoare, sentenţioasă, gălăgioasă, arogantă sau autosuficientă, în care omul de presă poate alege o plajă de roluri, de la procuror jurnalistic la codoş promotor de vulgarităţi vorbite sau încarnate în diverse asistente de platou. Experienţa şi măsurătorile de piaţă par să arate că această a doua grupă prevalează, adică grupa gazetarilor zornăitori, care asaltează publicul cu voci ţipătoare, atitudini isteroide, sentinţe ritoase şi demersuri invazive, făcute în numele aşa zisului interes public sau al unei făţarnice apărări a moralităţii publice. Aş mai putea pomeni şi invazia de veleitarişti şi semidocţi din presă, precum şi avalanşa de silicon, dar mă abţin.

Probabil că răspunsul meu de până acum îi va face pe mulţi să spună că mă pictez în culori favorabile, în timp ce, în paralel, arunc mizerii asupra colegilor de breaslă, dar este exact pe dos. În realitate, gazetarul aşezat şi onest, care mai şi lucrează în TVR-ul cel hulit şi anatematizat, este un marginal lipsit de public. El este ca biblioteca despre care toţi au, aparent, numai cuvinte bune, dar în care nu intră poate niciodată în viaţă. Cu toate acestea, eu nu mi-am pierdut speranţa în faptul că, poate odată cu rotirea generaţiilor, grila de valori a societăţii româneşti se va reechilibra. Cei ce vin după noi ne-au depăşit deja cu multe, iar eu sper că ei vor fi mai înţelepţi decât ne-am priceput noi să fim.

FP: Care sunt dificultăţile pe care le întâmpină un om expus luminii reflectoarelor? Dar avantajele?

CT: Prima şi cea mai mare dificultate este renunţarea la intimitate, în sens social. Lumea crede că, odată ce un personaj apare pe ecran şi devine persoană publică, el se transformă şi în proprietate publică, dacă nu cumva direct în toaletă publică. Iar în virtutea acestei confuzii atent întreţinută şi de presa de scandal, viaţa unui personaj public poate deveni un coşmar. „Gazetarii” tabloizi (dacă pot zice aşa) stârnesc şi apoi întreţin apetitul natural al omului pentru bârfe şi răutăţi mărunte, scormonind, falsificând, exagerând, Paradoxal, credinţa m-a ajutat şi m-a încurcat în acelaşi timp. M-a încurcat în a fi competitiv într-o societate concurenţială şi agresivă, pentru că am tot întors obrazul celălalt şi acolo unde ar fi fost de preferat să dau din coate sau să trec peste cadavre, după cum cere legea junglei. Dar m-a ajutat acolo unde am avut nevoie să nu uit că sunt om şi că produsul meu jurnalistic nu trebuie să abată pe nimeni de la omenie şi nici să strice umanitatea.

Munca de jurnalist te pune în slujba unui bine major dreptatea socială, dar îţi dă şi mecanismele incredibil de puternice de a face răul suprem – dezumanizarea. Devenit persoană publică, jurnalistul este inevitabil atins de mândrie şi de mesianism. El crede că deţine adevăruri şi sentinţe, că este chemat să îndrepte, să educe şi să salveze. Aroganţa ia locul dedicării şi atotştiinţa ia locul întrebării. Agresivitatea invazivă ia locul curiozităţii incisive, iar sentinţa ia locul opiniei. Gazetarul devine procuror; el nu mai află, ci ştie deja. El nu ascultă, ci proclamă. El nu cântăreşte, ci judecă. El devine aproape un dumnezeu al arbitrajului social, politic sau economic, cel care împarte şi desparte apele. I se ascute vocea, i se umflă vena la tâmplă şi i se îngustează privirea. În acel moment s-a încheiat gazetăria, iar binele major se transformă în răul suprem, fiindcă fostul gazetar slujeste (conştient sau nu) altor scopuri decât cele descrise în deontologia meseriei.

Unii chiar se vând fără ruşine, deşi curvia este tot curvie şi în meseria de gazetar.

Ei bine, aici poate ajuta credinţa. Ea poate da reperele obiective şi poate da măsura în lucruri. Dar cum credinţa este opţională, noi, gazetarii, vom fi întotdeauna foarte diferiţi unii de alţii. Pe mine Dumnezeu m-a iertat, m-a îndreptat şi m-a ajutat întotdeauna să îmi aflu echilibrul şi măsura. Îi mulţumesc pentru asta.

FP: Ce sentiment aveţi când vă întoarceţi din străinătate în România?

CT: Acelaşi sentiment binecuvântat pe care îl am şi când mă duc la părinţi: vin acasă, vin la locul naşterii mele. Iubesc România şi iubesc poporul acesta, cu bune şi cu rele, dar mai ales cu argumente.

Nu îmi rezum dragostea de Patrie şi de Neam la simple sentimentalisme dulcege, ci am destule motive palpabile şi irefutabile pentru a susţine şi a argumenta o iubire pe care, deseori, cei apropiaţi mie o privesc cu mirare, cu îngrijorare sau cu gelozie, după caz.

Românii şi România sunt mai mari şi mai înzestraţi decât ne dăm seama, dar lamentaţia perpetuă, dobândită poate de la leneşii dintre noi, a generat un cor de detractori interni care lasă impresia falsă că în ţara asta nimic nu merge şi nu mai e nimic de făcut.

Da, în ţara asta multe nu merg încă aşa cum trebuie şi sunt încă enorm de multe de făcut, dar ţara asta a progresat în ultimii 150 de ani, cu aproximaţie, cât au făcut-o alte ţări în 600 de ani. Nimic nu ne pune mai prejos în raport cu alţii.

FP: Au fost momente în viaţa dumneavoastră când v-aţi propus să schimbaţi totul?

CT: Da. Şi chiar am schimbat, venind în Bucureşti, de exemplu. Schimbările sunt la fel de necesare ca împrospătarea aerului în casă, dimineaţa. Nu exista nicio contradicţie între aşezare şi schimbare, în măsura în care schimbarea înseamnă primenire sau înnoire.

Schimbarea corect motivată nu e totuna cu labilitatea demolatoare fără rost. Nu aş schimba, însă, anumite “ lucruri niciodată. Nu mi-aş schimba Patria, de exemplu. Şi nici Credinţa. Sunt român şi sunt creştin. Deci am tot ce îmi trebuie pentru a încerca să fiu bun şi drept cu toată lumea, fără discriminare.

FP: Ce rezonanţă sufletească vă produce imnul naţional?

CT: E ciudat, dar uneori i-aş schimba o parte din versuri. Mi se pare uneori că nu mai e nevoie de atâta chemare la deşteptarea noastră, dar alteori eu însumi i-aş scutura gospodăreşte pe adormiţi, pe amorţiţi, pe dezorientaţi sau pe răuvoitori.

Îmi place necondiţionat melodia imnului, însă. E vie şi mobilizatoare, demnă şi cadenţată. De toate acestea avem nevoie: viaţă, demnitate, mobilizare, cadenţă. Una peste alta, aş face tot ce ţine de mine să aud imnul nostru intonat cât mai mult în ţară şi în afara ei, la utrenie şi la vecernie.

FP: Ne-am întâlnit la Alba Iulia de 1 decembrie. Ce vă motivează să mergeţi în Capitala Sufletească a românilor, de ziua naţională?

CT: Am motive obiective şi subiective. Cel mai recent am fost acolo pentru o transmisiune tv, dar pretextul acesta obiectiv a fost perfect.

Voiam să fiu acolo şi m-am bucurat enorm să văd mult tineret degajat, relaxat, adică venit acolo de bunăvoie. Am întâlnit şi români ce trăiesc în ţările din jur (veniţi din Serbia, Moldova, Ungaria şi Ucraina), ceea ce m-a uns pe suflet. Avem nevoie de ei, iar ei au nevoie de noi. Din păcate, însă, noi nu le suntem alături în mod eficient aproape pe niciun plan. Mă şi mir uneori că ei mai vin la Alba de 1 decembrie.

Iar ca motiv subiectiv, Alba Iulia este pentru mine o jumătate din genetica mea. Mama s-a născut în judeţul Alba.

FP: Cum vedeţi România peste 20 de ani?

CT: O văd bine, o văd evoluată şi o văd mai curată, în toate sensurile. Îmi pun mari speranţe în generaţia de după mine, cea căreia anii de comunism nu i-au alterat mentalitatea pentru că nu a trăit compromisurile şi minciunile acelei perioade. Dar mă şi tem puţin. Explic de ce. Cei de după noi nu mai doresc cultura de supravieţuire în care trăim noi, ci au îmbrăţişat cultura de dezvoltare, ceea ce e bine. Însă imobilismul mental al unora din generaţia mea, combinat cu dorinţa de parvenire şi cu inevitabila prăbuşire valorică de după orice schimbare radicală de sistem, reprezintă adevărate frâne şi motive de dezamăgire pentru generaţia viitoare.

Mi-aş dori mult însă ca cei de după mine să nu abandoneze, ci să forţeze constructiv reconfigurarea României, oricât de dificil sau de lent ar părea acest proces. Aş vrea ca ei să observe că, dincolo de multele imperfecţiuni încă existente, România şi-a atins în ultimii 20 de ani toate scopurile majore politice, strategice şi economice, reglarea detaliilor fiind o sarcină extinsă pe mai mult timp. Sarcina aceasta le revine şi lor, iar noi avem datoria să le predăm o Românie cât mai funcţională şi mai perfomantă. Nu este simplu, dar nici imposibil. Dimpotrivă!

FP: Ce ne lipseşte ca popor şi care este principala noastră calitate?

CT: Ne lipseşte cel mai mult stima de sine. Nu prea înţeleg de ce avem o înclinaţie atât de pronunţată spre autodenigrare şi nici de ce ne place să ne lamentăm atâta. Avem la îndemână tot ce ne trebuie ca să trăim bine şi onest, dar tot mai găsim motive de cârteală sau de defetism. Şi mai avem, din păcate, o văicăreală alintată combinată cu o comoditate leneşă pe care le tot folosim pentru a ne feri de muncă atunci când nu avem chef de ea.

Mai există şi o înclinaţie spre micul furtişag, precum şi spre târguiala hoaţă, vecină cu ciupeala şi cu improvizaţia. Acestea însă nu sunt păcate capitale, ci doar mecanisme sociale meschine ale celor siliţi să negocieze secole de-a rândul cu diversele vremuri istorice. Ele pot fi înlăturate odată cu creşterea bunăstării şi a stabilităţii sociale.

În ceea ce priveşte principala noastră calitate, eu cred că aceasta este toleranţa. Am cântărit bine avantajele şi dezavantajele toleranţei, dar înclin spre a crede că ea este, totuşi, marea noastră calitate. Am supravieţuit de-a lungul vremurilor ca popor tocmai pentru că am tolerat (uneori dureros, alteori discutabil) diversele întâmplări ale istoriei, care ne-au pus în multiple situaţii dezbătute azi cu multă patimă. Aş spune, însă, cu îndrăzneală, că nu am fost cu nimic mai nedemni sau mai vinovaţi decât alţii atunci când ne-am construit pe noi înşine. Şi am argumente temeinice pentru această afirmaţie. Am fost, de cele mai multe ori, aşa cum cere Biblia: curaţi ca porumbeii şi înţelepţi ca şerpii.

FP: Cam câte cărţi aţi citit?

CT: Ca să vă răspund, am făcut un calcul. Am citit primele cărţi la 10 ani, apoi am citit, în medie, cam două cărţi pe lună, până azi. Aşadar, ar fi 840 de cărţi, orientativ.

FP: Ce calităţi trebuie să aibă un jurnalist bun?

CT: Să fie educat, echilibrat, curios, onest, dedicat, lipsit de ambiţii personale nefaste şi autentic.

FP: Ne puteţi face un „Top Ten” al cărţilor?

CT: Mă tem că nu şi nici nu cred că încercarea ar duce la ceva bun. Nu am autoritatea necesară întocmirii vreunui clasament, însă vă pot spune care sunt cărţile care m-au determinat pe mine să gândesc, să cercetez, să învăţ, să aflu şi să cresc.

1.Jack London – Martin Eden
2.Puşkin – Dubrovski
3.Dostoievski – Fraţii Karamazov
4.Gardonyi Geza – Stelele din Eger
5.Victor Ion Popa – Velerim şi Veler Doamne 6.Mihail Sadoveanu – Neamul Şoimăreştilor 7.Ion Agârbiceanu – Arhanghelii
8.Antonie Plămădeală – Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă
9.Hermann Hesse – Narcis şi Gură de Aur
10.Mario Vargas Llosa – Războiul sfârşitului lumii

Ordinea este aleatorie, iar înşiruirea aceasta nu are nici măcar valoare orientativă. E cel mult o propunere subiectivă. M-am oprit la zece titluri la sugestia dumneavoastră.

FP: Ce semnifică pentru dumneavoastră cuvântul „Libertate”? Dar „Iertare”?

CT: Libertatea este responsabilizarea supremă: poţi face ce doreşti, dar îţi asumi şi răspunderea pentru urmări. Nu este, nici pe departe, absenţa oricăror îngrădiri şi posibilitatea nemărginită de a face absolut orice. Este însă dreptul inalienabil al fiecăruia de a decide pentru sine, drept pe care îl respectă Dumnezeu Însuşi: fiecare poate alege raiul sau iadul.

Iertarea este actul suprem de exercitare a libertăţii: pot decide să îl eliberez pe celălalt de povara greşelii lui faţă de mine. Mi se pare fundamental să am această putere liberă. Iert şi pot spera să fiu iertat, la rândul meu.

FP: Au fost momente în viaţa dumneavoastră când aţi iertat pe cineva deşi poate n-ar fi meritat?

CT: Da, au fost momente în care am iertat şi am fost iertat, cu sau fără merite. Asta este marea frumuseţe a generozităţii autentice.

FP: Ne puteţi povesti parcursul dumneavoastră? Ce aţi simţit când aţi venit din Ardeal la Bucureşti? Ce v-a motivat?

CT: Parcursul meu e lung şi poate neinteresant, în detalii. Dar cred că merită să spun că venirea mea în Bucureşti, motivată profesional, a fost o adevărată lovitură psihologică. Ardeleanul din mine s-a ciocnit violent cu Sudul mult mai agresiv, dar şi mai eficient. Însă uneori eficienţa sudiştilor era plătită cu preţul unor compromisuri morale, comportamentale sau deontologice pe care nu am fost dispus să le plătesc şi cu care încă mai negociez. A nu se înţelege de aici că cei din sud sunt corupţi şi că eu postulez superioritatea şi puritatea ardelenească, dar o diferenţă există şi anume aceea a unei predispoziţii către compromisuri mai pronunţată la cei din sud. În ansamblu însă, Bucureştiul este locul în care lucrurile se mişcă repede în orice direcţie, cu atenţionarea că nu toate direcţiile sunt bune sau corect motivate. Este alegerea fiecăruia să îşi valorifice oportunităţile în mod onorabil sau în mod şmecheresc.

FP: Ce sfaturi aveţi pentru tinerii care acum se află pe băncile liceului sau ale facultăţii?

CT: Sfaturi nu am, însă am o rugăminte: să nu mai blameze România şi să nu se lase dezamăgiţi de stările de lucruri care nu sunt tocmai cele mai bune întotdeauna. Să înţeleagă că fiecare dintre ei poate îndrepta ceva, cu condiţia să ştie să facă ceva bun pentru societate. Are drepturi numai cel care inţelege că, în acelaşi timp, are şi obligaţii. Iar prima obligaţie faţă de societate este aceea de a-i fi util şi constructiv, după pricepere.

FP: Revista „Intelligence” apare cu ocazia zilei de 26 martie, ziua Serviciului Român de Informaţii, aveţi să transmiteţi ceva celor care lucrează în slujba naţiunii?

CT: Le mulţumesc şi îi rog să nu uite că, deşi discretă sau chiar anonimă, deşi deseori lipsită de recunoaşterea sau de aprecierea meritate, munca lor înseamnă enorm pentru sănătatea şi vitalitatea României.