Constantin Brâncoveanu (1688-1714), un precursor al diplomației secrete și al informațiilor

„Ceea ce impresionează la Constantin Brâncoveanu, dincolo de dimensiunea cultural-artistică și cea religioasă, este durata domniei sale. A fost unul dintre cei mai longevivi conducători ai Țării Românești, domnind neîntrerupt vreme de peste 25 de ani. De la Basarab I și Mircea cel Bătrân și până la Mica Unire, doar Matei Basarab se apropie de aceast cifră, iar performanța lui Brâncoveanu este cu atât mai apreciabilă cu cât contextul în care a domnit a fost unul extrem de complicat, dominat de incertitudine, într-o perioadă în care, pe plan intern, țara era divizată de conflictele dintre facțiunile boierești, iar la nivelul continentului aveau loc prefaceri de ordin geopolitic de o magnitudine deosebită“ – Ambasador George Cristian MAIOR, „Spionajul în vremea lui Constantin Brâncoveanu”.

Puternica personalitate a voievodului martir Constantin Brâncoveanu a marcat istoria românilor de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi în primele decenii ale secolului al XVIII-lea. Îndelungata sa domnie din Ţara Românească, începută la 29 octombrie 1688 şi încheiată într-un mod atât de cumplit în 15 august 1714, corespunde unor importante realizări economice, politice, culturale şi nu în ultimul rând diplomatice şi informative.

Domnia de peste un sfert de veac (1688-1714) a lui Constantin Brâncoveanu apare ca o excepţie a cărei explicaţie poate fi găsită, pe de o parte, în politica înţeleaptă de echilibru între Poarta otomană, intrată în declin, şi puterile creştine, aflate în ofensivă, pe care prevăzătorul domn a dus-o în exterior cu ajutorul sfetnicilor săi credincioşi, şi mai ales al marelui cărturar stolnicul Constantin Cantacuzino, care-l crescuse de la vârsta de un an (din 1655), fiindcă tatăl său, Papa Brâncoveanu, fusese ucis de semenii răsculaţi, iar pe de altă parte în politica de pacificare a spiritelor dusă în interiorul ţării prin eliminarea sau compromiterea adversarilor cu care nu a putut ajunge la înţelegere.

Cancelaria secretă a domnitorului – o adevărată structură de intelligence

Domnitorului Constantin Brâncoveanu şi unchiului său, stolnicul Constantin Cantacuzino (Vremelnic trecător prin ale istoriei valuri, stolnicul Constantin Cantacuzino a fost un erudit. Stolnicul Constantin Cantacuzino, unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai umanismului din Ţara Românească de la sfârşitul secolului al XVII-lea, făcea parte din cunoscuta familie a Cantacuzinilor din Constantinopol, familie care i-a format de mic respectul pentru învăţătură şi pentru cărţi. Cf. Loreta Popa, 12 feb. 2007, Marele Stolnic Cantacuzino, cf. http://m.jurnalul.ro/vechiul-site/marele-stolnic-cantacuzino-2403.html.), le era clar că iniţierea măsurilor menite să asigure existenţa Ţării Româneşti ca stat nu era posibilă fără o cunoaştere prealabilă a intenţiilor ostile şi acţiunilor probabile sau în curs de desfăşurare ale duşmanilor din exterior. De aceea ei au acordat o atenţie deosebită formării unei reţele informative şi contrainformative, cu ramificaţii în toate ţările europene.

În toiul nopţii, la Curtea veche din Bucureşti, sub protecţia mantiei întunericului, soseau necontenit agenţi osteniţi de drumuri care aduceau veşti bune sau rele din toate părţile. Preluate de la agenţi, informaţiile erau analizate şi sintetizate în odăile cancelariei Curţii domneşti de numeroşi slujbaşi, a căror conducere era încredinţată stolnicului Constantin Cantacuzino. Sub directa supraveghere şi îndrumare a acestuia, au tălmăcit, redactat şi scris multă vreme: Giovanni Candido Romano şi Anton Maria Del Chiaro, secretari domneşti pentru limba italiană; medicul Bartholomeo Ferratai, secretar pentru limba germană; Nicolae Folos de Wolf, bun cunoscător al limbii latine; clucerul Afenduli pentru limba turcă; David şi Teodor Corbea pentru latină, slavă, rusă, greacă şi maghiară; Constantin Strâmbeanu, pentru redactări în limba română; Andrea Wolf, Petru Griuner, Niccolo de Porta, Ioan Franco, popa Nicolae şi alţii pentru polonă şi maghiară.

O altă sursă importantă de informaţii o constituia corespondenţa pe care agenţii lui Brâncoveanu o interceptau şi o violau fără nici o reticenţă. Referindu-se la acest aspect, într-un raport adresat împăratului Leopold, contele Luigi Ferdinando Marsigli arăta că a văzut personal la Brâncoveanu un sac plin cu scrisori interceptate (Document reprodus de Hurmuzaki în Documente privitoare la istoria Românilor, V, 1, CCLXIX.). Italianul Niccolo de Porta, secretarul intim şi bibliotecarul stolnicului Constantin Cantacuzino, era în acelaşi timp şi specialistul în despecetluirea şi deschiderea scrisorilor, precum şi în închiderea şi pecetluirea acestora în condiţii care să nu permită să se observe că au fost violate.

Exploatarea în orb, înţelegând prin aceasta situaţia îi care o persoană conducând cu multă abilitate discuţiile obţine de la interlocutorii săi date despre care aceştia nu-şi dau seama că le divulgă, constituia unul dintre procedeele frecvent folosite la curtea lui Brâncoveanu pentru obţinerea informaţiilor. Neîntrecut în această privinţă la ospeţele organizate la curtea domnească, stolnicul Constantin Cantacuzino nu pierdea ocazia de a iscodi pe dregătorii străini invitaţi şi de a obţine de la ei datele care îl interesau.

„Conversaţia lui plăcută, presărată cu vorbe de duh, dar şi cu savante citate latineşti, îi câştiga pe comeseni şi nu puţini erau aceia care se lăsau furaţi de vioiciunea interlocutorului, răspunzându-i pe nebăgate de seamă la întrebările meşteşugite prin filiera cărora multe dintre tainele lor diplomatice le strecurau în conştiinţa subtilului conviv. Vinul domnesc însă era făcut să dezlege limbile şi, dacă judecata unora din oaspeţi era estompată de aburul lui cea a stolnicului era mai vie şi mai ascuţită, ca unul ce era deprins a gusta mai des din nobila băutură. Bătrânul boier era un mare iubitor de prânzuri bune cu vinuri alese. Gustul său rafinat îl făcea să preţuiască tot ce era plăcut simţurilor şi era mulţumit când împrejurările îl ajutau să îmbine la mese bucatele gustoase cu discuţiile interesante ale unor oaspeţi învăţaţi”( Vezi în C. Neagu, D.Marinescu, R. Georgescu, Fapte din Umbră, vol I, Editura Politică, Bucureşti, 1975, p. 165).

Emisarii şi agenţii guvernelor străine primiţi de domnitorul Constantin Brâncoveanu şi de stolnicul Constantin Cantacuzino în casele domneşti de la Cotroceni, Mogoşoaia, Potlogi etc. aduceau cu ei ştiri preţioase, pe care cei doi iluştri bărbaţi de stat le foloseau în interesul lor şi al Ţării Româneşti.

Pentru a înşela vigilenţa agenţilor turci care mişunau pe străzile Bucureştiului ca să surprindă toate mişcările şi în special lucrăturile de la curtea domnească, Constantin Brâncoveanu evita să primească acolo soliile străine care ar fi trezit suspiciuni de natură să-i creeze neplăceri. Travestiţi sau deghizaţi în negustori de mărfuri occidentale sau orientale, emisarii guvernelor străine erau îndrumaţi pe drumuri mai puţin frecventate şi primiţi în toiul nopţii mai cu seamă în palatul de la Mogoşoaia.

La Curtea domnească din Bucureşti erau primiţi, de regulă fără măsuri de precauţie, numai emisarii străini cu care se purtau convorbiri ce puteau fi comunicate la Poartă. Aşa au fost primiţi, spre exemplu, emisarul lui Francisc Rákóczi, care îi aducea ştiri deja cunoscute de la agenţii săi din Transilvania, şi Michel, secretarul ambasadei Franţei la Constantinopol, care aducea ajutoare materiale lui Francisc Rákóczi, răzvrătit împotriva Imperiului Habsburgic.

Primirea făcută separat celor doi emisari şi conţinutul convorbirilor purtate au fost comunicate la Poartă de către Constantin Brâncoveanu, deoarece domnul Ţării Româneşti cunoştea simpatiile acesteia faţă de răzvrătitul principe ardelean.

Curieri diplomatici, corespondenţă secretă şi agenţi secreţi

Palatele şi curţile lui Constantin Brâncoveanu erau foarte frecvent vizitate şi de numeroşi călugări, preoţi, egumeni şi alte feţe bisericeşti. În realitate, aceştia erau curieri diplomatici sau agenţi, care transmiteau informaţii din şi în cele mai îndepărtate colţuri ale Imperiului Otoman, din Imperiul Ţarist, Polonia, Italia, etc. De asemenea, călătorii străini care tranzitau Ţara Românească erau exploataţi informativ de către agenţii cancelariei domneşti, care nu precupeţeau nici un efort în îndeplinirea misiunilor lor.

Întreţinerea unei bogate corespondenţe cu monarhi şi alte personalităţi marcante ale vieţii politice europene a permis, de asemenea, stolnicului Constantin Cantacuzino să fie la curent cu soluţiile care se preconizau pentru cele mai complicate şi mai dificile probleme ale vremurilor în care au trăit (O listă incompletă a acestei corespondenţe se găseşte la Biblioteca Academiei R.S.R., F, XLV-2), vezi în C. Neagu, D. Marinescu, R. Georgescu, Fapte din Umbră , vol. I , Editura Politică, Bucureşti, 1975, p 167).

Starea generală de incertitudine care caracteriza perioada domniei lui Constantin Brâncoveanu, drumurile lungi şi pline de primejdii pe care trebuiau să le parcurgă curierii diplomatici şi teama coruperii unor astfel de curieri au pus în evidenţă necesitatea utilizării pe scară largă a cifrului atât în corespondenţa diplomatică a vremii, cât şi în anumite însemnări cu conţinut compromiţător în situaţia în care ar fi fost cunoscute de adversari.

Cu ocazia studiilor făcute în Italia, stolnicul Constantin Cantacuzino se iniţiase şi în tainele criptografiei, folosită în secolul al XIV-lea în rapoartele ambasadorilor veneţieni şi răspândită pe vremea lui Brâncoveanu în toate cancelariile statelor europene. La rândul său, Constantin Brâncoveanu îşi însuşise acest procedeu de asigurare a discreţiei depline în transmiterea informaţiilor în timp ce era logofăt la curtea lui Şerban Cantacuzino. Cele 11 semne comune din cifrurile lui Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu au dus la formarea ipotezei că Brâncoveanu, în calitate de logofăt şi datorită înclinaţiei sale naturale pentru lucrurile de taină, „a pus la punct şi cifrul lui Şerban Cantacuzino, folosit în relaţiile cu Imperiul Habsburgic”.( C. Neagu, D. Marinescu, R. Georgescu, op. cit., p.169.)

Un alt specialist în scrierea cifrată care îşi desfăşura activitatea în cancelaria secretă a lui Constantin Brâncoveanu era italianul Niccolo de Porta. Cheia cifrului era cunoscută de un număr foarte restrâns de persoane iniţiate în această materie, printre care: spătarul Mihai Cantacuzino, comisul Gheorghe Castriotul şi Teodor Corbea, secretarul de taină al cancelariei domneşti. În Austria, cheia cifrului folosit de Constantin Brâncoveanu era cunoscută de generalul Federigo Veterani, iar la Moscova de către împăratul Petru cel Mare, cancelarii Golovin şi apoi Golovkin, spătarul Nicolae Milescu, translator la Posolski Prikaz, şi de David Corbea, rezidentul permanent al Ţării Româneşti în Rusia. În Ucraina, cheia cifrului era cunoscută de hatmanul Ivan Mazepa, de Filip Orlik, şeful cancelariei acestuia, precum şi de secretarul Zguri.

În afara corespondenţei diplomatice, scrierea cifrată era utilizată de domnitorul Constantin Brâncoveanu şi pentru anumite însemnări din jurnalul său intim. Unele criptograme din acest jurnal au fost interpretate de R. Pava în studiul intitulat Criptogramele din însemnările de taină ale lui Constantin-vodă Brâncoveanu (Cf. R. Pava, Criptogramele din însemnările de taină ale lui Constantin Brâncoveanu ,în „SMIMed”, IV/1960, pp. 507-517.).

O altă schimbare a cifrului a fost determinată în toamna anului 1707 de trecerea hatmanului cazac Ivan Mazepa de partea suedezilor în războiul cu ruşii. Deoarece hatmanul trădător era unul dintre puţinii cunoscători ai cheii cifrului folosit de Constantin Brâncoveanu în corespondenţa diplomatică purtată cu Petru cel Mare şi cu celelalte personalităţi moscovite arătate mai înainte, exista temerea fundamentată că el ar fi putut să denunţe aceasta Înaltei Porţi. Iată de ce Constantin Brâncoveanu, pe lângă înlocuirea cifrului şi a unor persoane care cunoşteau cheia, a dispus şi reorganizarea sistemului de transmitere a corespondenţei, purtate în special cu guvernul rus, prin interpunerea unor curieri care, fără a ajunge la destinaţie, ştiau numai că „transmit pachete cu diferite lucrări dintr-un loc în altul”.

În acest sistem de releu, curierii din primul eşalon nu cunoşteau destinaţia „pachetelor” care conţineau scrisorile pline cu informaţii secrete, curierii din ultimul eşalon nu ştiau de unde vin pachetele, iar curierii din eşaloanele intermediare nu cunoşteau nici sursa, nici destinaţia acestor pachete.

La sursele de informaţii arătate până acum trebuie adăugate şi sursele deschise, anume „diariile” (jurnalele) editate periodic în Italia şi Austria. Astfel, săptămânal se primea din Italia ziarul „Foglio” („Foaia”), tipărit în oraşul Foligno, iar de la Viena se primea în mod regulat gazeta bisăptămânală „Il corriere ordinario” („Curierul obişnuit”). La cancelaria domnească din Bucureşti mai soseau şi aşa-zisele „avisi militari” (foi volante prin care se anunţau victoriile sau înfrângerile de pe câmpurile de luptă), tipărite în Italia, Austria şi Franţa.

Foarte importantă era şi cooperarea prin schimbul de informaţii cu reprezentanţii diplomatici ai altor state, şi în special cu ambasadorul Angliei la Constantinopol.
Este de reţinut însă că nici agenţii diplomatici ai statelor străine, ca lordul englez Paget, consilierul imperial Quarrient, contele Ludovic Ferdinand de Marsigli, călugărul italian Del Monte, abasadorul suedez Hylteen etc., nu pierdeau ocazia de a culege direct informaţiile care îi interesau atunci când se găseau în trecere prin Ţara Românească. Un exemplu edificator în această privinţă îl constituie însemnările de călătorie ale lui Edmund Chisthull, diplomat din suita lordului Paget, din care rezultă că ambasada engleză era informată asupra multor probleme referitoare la bogăţiile ţării, veniturile şi obligaţiile faţă de Poartă, circulaţia monetară, forţele armate, monumentele etc.

În sfârşit, scrierile istorice, geografice, etnografice şi de artă militară completau izvoarele de informare ale cancelariei lui Constantin Brâncoveanu, cancelarie condusă de iscusitul cărturar al vremii, stolnicul Constantin Cantacuzino.

O activitate informativă benefică ţării şi domnitorului

Prin activitatea informativă desfăşurată cu asiduitate de numeroşi agenţi răspândiţi în toată Europa, cancelaria domnească a Ţării Româneşti urmărea să cunoască: raportul real de forţe pe plan internaţional; intenţiile marilor puteri cu privire la reîmpărţirea teritorială a Europei şi posibilităţile de care dispuneau pentru realizarea acestor intenţii; succesele şi înfrângerile înregistrate pe câmpurile de luptă de diversele forţe beligerante; mişcările de trupe, poziţiile ocupate în teren, dotarea, compunerea, tactica, strategia şi posibilităţile de realizare a scopurilor urmărite; aranjamentele politice, combinaţiile organizate şi condiţiile de desfăşurare a acestor combinaţii; starea de spirit şi evoluţia evenimentelor politice, sociale şi economice din toate ţările europene; comportarea austriecilor în Transilvania şi perspectivele unei eventuale ocupări a Ţării Româneşti de trupele austriece; aventurile sentimentale ale lui Ludovic al XIV-lea şi ale altor personalităţi, precum şi implicaţiile acestor aventuri pe diverse planuri; conspiraţiile urzite de adversarii politici atât în interior, cât şi în exterior etc.

Cunoaşterea acestor realităţi a permis domnitorului Constantin Brâncoveanu şi stolnicului Constantin Cantacuzino să aprecieze că Imperiul Otoman, deşi se afla în acceptarea suzeranităţii Austriei, nu însemna altceva decât schimbarea unei stăpâniri cu alta care se anunţa a fi cu mult mai greu de suportat; politica de echilibru şi de apropiere faţă de Rusia, care acceptase tratative pe bază de egalitate, era cea mai rezonabilă. Furnizarea unor valoroase informaţii politice puterilor negociatoare, facilitarea transmiterii corespondenţei diplomatice prin Ţara Românească, informarea fiecărei puteri acaparatoare cu ştirile culese de pe teritoriul celorlalte, unite cu satisfacerea tuturor cererilor în măsura posibilităţilor şi în condiţiile păstrării unei depline discreţii, constituiau laolaltă principalul mijloc de realizare a acestei politici.

Triumful politicii lui Constantin Brâncoveanu a fost asigurat pe o perioadă de peste două decenii de coeziunea care a existat între el şi cei mai apropiaţi sfetnici, în frunte cu unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino. Disensiunile intervenite între domnitor şi fraţii Cantacuzino au constituit cauzele sfârşitului tragic al tuturor. De această dată, mijloacele şi metodele specifice muncii informative şi contrainformative au fost folosite în scopuri distructive.

După primirea plângerii false, vizirul a hotărât să treacă la mazilirea lui Constantin Brâncoveanu. Dimitrie Cantemir, în Evenimentele Cantacuzinilor şi Brâncovenilor, subliniază că această hotărâre a fost comunicată unui cerc restrâns de prieteni în termenii următori: „Minunat lucru este cu domnul ţării munteneşti. Eu nu pot să-mi închipui ce are ascuns în inima lui. El ne trimite adeseori daruri bogate şi toate poruncile sultanului le îndeplineşte cu sârguinţă şi zel… Dar eu am primit ştiri sigure de la cei aproape lui că s-a făcut necredincios şi cugetă să fugă. Aşadar, trebuie să-l considerăm om de nimica, nerecunoscător şi necredincios, trebuie deci să cercetăm planurile lui şi atunci să-l judecăm după faptele lui…” (Evenimentele Cantacuzinilor şi Brâncovenilor a fost scrisă întâia oară ruseşte, apoi s-a tradus în limba germană şi din aceasta în greceşte de către G. Zavira în 1795. Româneşte s-a tradus de două ori: prima dată de Vasile Vârnav, a cărui traducere s-a publicat în „Arhiva Românească” (Iaşi 1845) şi apoi de G. Sion, însărcinat de Academie cu tipărirea acestei scrieri (1878). Povesteşte în paragrafe scurte intrigile şi luptele dintre aceste două familii. Ne arată cum Brâncoveanu a fost pierdut de către Constantin Cantacuzen, care avea dovezi asupra relaţiilor lui cu Rusia şi Germania, dovezi pe care le-a arătat Porţii, după care s-a trimis un agent turcesc să mazilească şi să aresteze pe Brâncoveanu. http://biblior.net/istoria-literaturii-romane/2-secolul-xviii.html?page=4).

Tot de la Dimitrie Cantemir şi de la Anton Maria Del Chiaro aflăm că despre această hotărâre a vizirului a luat cunoştinţă şi medicul grec Antonio Corai (Corea), rezident la Constantinopol şi fost medic al curţii lui Constantin Brâncoveanu, care, fiind chemat în casa unui caimacam bolnav, în timp ce prepara un leac din nişte ierburi, a auzit pe secretarul vizirului aflat în vizită la acel caimacam şoptindu-i, printre altele, că vizirul a hotărât să prindă şi să ucidă pe Brâncoveanu împreună cu toată familia lui. Cunoscând limba turcă, medicul Antonio Corai (Corea) a reţinut această informaţie deosebit de importantă şi, după ce s-a sfătuit cu mai mulţi prieteni, a comunicat-o lui Constantin Brâncoveanu.

Primind vestea, domnitorul a adus-o la cunoştinţa doamnei Maria, devotata sa soţie, care şi-a exprimat părerea că ar fi bine ca, pentru o anumită perioadă de timp, curtea domnească să fie mutată de la Bucureşti la Târgovişte, de unde le-ar fi mai uşor să se refugieze la Braşov. Consultându-se şi cu o parte dintre dregătorii săi, aceştia l-au îndrumat să rămână pe loc.

Referindu-se la informaţia primită de la medicul Antonio Corai (Corea), stolnicul Constantin Cantacuzino, „pentru a risipi orice bănuială din partea domnului, îi spuse cu un aer indiferent că grecului i-ar fi trebuit bani, sărbătorile pascale fiind aproape”. Lăsându-se convins de netemeinicia informaţiei primite, domnitorul a distrus scrisoarea fără a răspunde medicului binevoitor, care nu-i solicitase vreo recompensă.

Între timp şi-a făcut apariţia la Bucureşti capigiul Mustafa-aga, însoţit de ciohodari înarmaţi, care au răspândit zvonul fals că merg la cetatea Hotin cu porunci din partea vizirului. Întrucât era vechi prieten al lui Constantin Brâncoveanu, cererea demnitarului turc de a fi primit la curtea domnească n-a trezit nici o suspiciune.

Când a intrat în sala cea mare unde a primit din partea domnitorului tradiţionalele urări de bun venit, el a scos o năframă de mătase neagră şi a pus-o pe umărul acestuia. Era semnul mazilirii, care pe domnitor şi pe o parte dintre dregători i-a încremenit. Rupând tăcerea, Mustafa-aga şi-a exprimat regretul că tocmai lui, vechi prieten al lui Brâncoveanu, i-a fost dată prunca de a-l declara mazil şi de a-l duce cu toată familia sa la Constantinopol.

După citirea firmanului de mazilire, Brâncoveanu cu toată familia sa a fost dat în paza boierilor, care au fost ameninţaţi că, în caz de neexecutare a acestei porunci, vor fi trecuţi prin foc şi sabie de către cei 12 000 de turci înarmaţi care aşteaptă la hotarul ţării. A urmat apoi sigilarea vistieriei şi scotocirea întregului palat domnesc în vederea confiscării tuturor bunurilor domnitorului. A doua zi (6 aprilie 1714), la ora prânzului, a sosit în Bucureşti imbrohorul, care a instalat ca domn al Ţării Româneşti pe Ştefan Cantacuzino, fiul stolnicului Constantin Cantacuzino.

După îndelungate torturi aplicate în scopul de a obţine declaraţii cu privire la locurile unde erau ascunse sau depuse prezumtivele bogăţii – care în imaginaţia turcilor dobândiseră proporţii fantastice, din moment ce îl numeau de multă vreme Altîn-bei (prinţul aurului) -, la data de 15 august 1714, Constantin Brâncoveanu, împreună cu cei patru fii ai săi şi cu vistierul Ienache Văcărescu, au fost decapitaţi în public într-una din pieţele din apropierea seraiului sultanului. La sinistrul spectacol a asistat însuşi sultanul Ahmed al III-lea, precum şi reprezentanţii diplomatici ai Rusiei, Austriei, Franţei, Angliei, Veneţiei, Olandei, Poloniei şi Suediei.

O soartă asemănătoare a avut şi stolnicul Constantin Cantacuzino şi fiul său, Ştefan Cantacuzino, numit domn al Ţării Româneşti în locul lui Constantin Brâncoveanu. Ei au fost ridicaţi de la palatul domnesc din Bucureşti în seara zilei de 13/25 ianuarie 1716. La Constantinopol au fost întemniţaţi la Edicule şi apoi ucişi în noaptea de 6/7 iunie 1716.

Colaborarea rodnică dintre domnitorul Constantin Brâncoveanu şi stolnicul Constantin Cantacuzino a ridicat, timp de peste două decenii, prestigiul Ţării Româneşti faţă de marile puteri europene. Dimpotrivă, discordia dintre ei le-a hărăzit un sfârşit tragic şi a făcut să se abată asupra ţării mari nenorociri.

La împlinirea a 300 de ani de la moartea martirică a Sfântului Voievod Constantin cu cei patru fii ai săi, Sfinţii Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, şi cu Sfântul Ianache, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a declarat anul 2014 drept An comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveni în Patriarhia Română.

Sursa imaginii: Agerpres

Autor: Tiberiu Tănase

Total
144
Shares

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*
*