Cauze și consecințe de securitate evidențiate în procesul de identificare și protecție a infrastructurilor critice

Complexitatea protecţiei infrastructurilor critice impune adaptarea strategiilor iniţiate la nivelul statelor, dar şi al marilor alianţe, în vederea identificării şi creşterii gradului de siguranţă a acestora, corelat cu importanţa lor, atât ca elemente reactive la ameninţări, dar şi ca vector purtător al agresiunilor interne sau externe.

Dezvoltarea economico-comercială determinată, la nivel mondial, de progresul tehnologic accelerat şi manifestarea tot mai pregnantă a globalizării, a relevat strânsa interdependenţă a sistemelor ce asigură securitatea şi bunăstarea societăţii.

Necesitatea interconexării sistemelor, corelată cu tendinţa manifestată, în plan global, de eliminare a barierelor administrative şi de acces pe pieţele emergente, dar şi de integrare a reţelelor de infrastructuri, determină mutaţii în planul securităţii şi stabilităţii la nivel mondial.

Termeni şi definiţii

Infrastructurile critice (IC) sunt acele elemente materiale (echipamente, instalaţii, lucrări de artă, capacităţi de transport etc.), organizaţionale (reţele de transport, sisteme energetice, producţie şi distribuţie produse petroliere şi gaze naturale etc.) şi informaţionale (fluxuri şi reţele de transmisii date, proceduri etc.), vitale pentru buna desfăşurare a vieţii sociale şi susţinerea evoluţiilor economice, într-un climat stabil de securitate.

Indicatorul de criticitate este proporţional cu influenţa infrastructurii asupra funcţiilor vitale ale societăţii, a sănătăţii, siguranţei, securităţii, bunăstării sociale sau economice a persoanelor şi sistemelor şi a căror perturbare sau distrugere ar avea un impact semnificativ la nivel naţional ori regional.

Importanţa IC derivă din faptul că afectarea unei asemenea componente are impact major şi imediat asupra populaţiei şi poate submina, în mod grav, activitatea în arealul pe care îl deserveşte, dar şi în alte state (în cazul IC europene) având în vedere inter-conectivitatea şi influenţa sistemelor de care aparţin asupra vecinătăţilor.

De aici decurge şi caracterul stringent al instituirii şi punerii în funcţiune a unui sistem optim de protejare a infrastructurilor critice, respectiv de gestionare a ameninţărilor la care sunt supuse. De asemenea, trebuie ţinut cont de escaladarea, în ultimii ani, a intruziunilor neautorizate, atât în planul fizic, cât şi în ceea ce priveşte dimensiunea cibernetică (hardware şi software), iar amploarea efectelor negative sau perturbaţiilor în cazul distrugerii, degradării sau aducerii în stare de neîntrebuinţare, asupra bunei desfăşurări a activităţilor economice, comerciale şi sociale, precum şi implicaţiile în ceea ce priveşte siguranţa naţională, prin dezechilibrele produse pe termen scurt sau mediu, sunt majore.

O eventuală deficienţă manifestată la nivelul acestora, determinată de eroarea umană (manipulare eronată), tehnică (funcţionare incorectă a unui element) ori acţiune intenţionată (având distrugerea sau degradarea sistemului ca scop în sine ori ca rezultat secundar al obiectivelor de furt) cauzează disfuncţionalităţi greu de depistat şi remediat, efectele negative regăsindu-se pe areale întinse, iar influenţele se extind şi asupra altor echipamente aflate în interconexiune.

Preocupări şi perspective de gestionare a problematicii

La nivel mondial şi, subsecvent, în spaţiul U.E., se manifestă interesul, tot mai consistent, pentru definirea infrastructurilor critice şi stabilirea celor mai potrivite măsuri de asigurare a securităţii lor (funcţie de importanţa pe care o au pe diverse paliere). În acest sens, la data de 08 decembrie 2008, a fost adoptată Directiva Consiliului Europei nr.114/2008/CE, referitoare la „Identificarea şi desemnarea infrastructurilor critice europene şi evaluarea necesităţilor de îmbunătăţire a protecţiei acestora”, având ca termen de conformare, pentru toate statele membre, data de 12 ianuarie 2011, în caz contrar, existând riscul declanşării procedurii de infrigement.

În România, gestionarea problematicii, în sensul identificării şi asigurării mecanismelor optime pentru protecţia acestor componente, vizează două perspective:

A) pe de o parte, cea instituţională, de asigurare a cadrului legislativ necesar, ceea ce impune stabilirea direcţiilor de acţiune şi adoptarea de măsuri potrivite pentru identificarea, în scopul includerii în categoria celor critice a elementelor de infrastructură, precum şi elaborarea de norme metodologice concrete şi unitare în vederea realizării protecţiei specializate. Instituţional, principalele repere definitorii ale iniţiativelor lansate de autorităţile abilitate, asociat necesităţii de identificare şi asigurare a IC constau în stabilirea entităţilor responsabile cu protecţia infrastructurilor cu un grad ridicat de criticitate.

B) pe de altă parte, cea operaţională, de menţinere în exploatare a infrastructurilor identificate în categoria celor critice, în contextul în care, în ultima perioadă, s-au intensificat factorii de risc reflectaţi de modul necorespunzător de întreţinere în condiţii de siguranţă a acestora. În ceea ce priveşte componenta operaţională, este relevantă starea de degradare a infrastructurilor ce pot fi asimilate celor critice şi vechimea mare în exploatare.

Aşteptările acestor preocupări sunt:
– Creşterea gradului şi dinamicii de angrenare a responsabililor de pe diverse paliere administrative în parcurgerea etapelor/operaţiunilor procesului de elaborare a cadr ului normativ necesar şi implementarea corespunzătoare a acestuia;
– Definirea unitară a conceptului de IC, prin stabilirea de criterii clare şi coerente şi evidenţierea diferenţei specifice în raport cu alte categorii de infrastructuri;
– Recuperarea rapidă a decalajelor existente între ţara noastră şi alţi membri ai U.E. în ceea ce priveşte definirea, desemnarea şi asigurarea protecţiei efective a infrastructurilor critice naţionale sau europene, palierul aferent fiind pentru România o provocare majoră (actuală şi de perspectivă);
– Operaţionalizarea unui sistem coerent de identificare şi protecţie a infrastructurilor critice naţionale şi europene, capabil să evalueze şi să prioritizeze alocarea resurselor, transpusă ulterior în proiecte fezabile;
– Instituirea unui program integrat de protecţie a IC, destinat asigurării nivelului adecvat al securităţii componentelor de genul respectiv, reducerii numărului de elemente ce pot induce dezechilibre majore, stabilirii modalităţii de reacţie în situaţii de această natură şi prezervării stării de echilibru, inclusiv macro-economic, prin minimizarea impactului negativ ce se poate manifesta asupra pieţelor, intereselor investiţionale etc.;
– Conştientizarea, la nivelul entităţilor din mediul privat, necesităţii menţinerii, la parametri optimi de exploatare, a IC aflate în proprietate, administrare sau operare;
– Identificarea soluţiilor optime, inclusiv în parteneriat public-privat, care să asigure resursele financiare pentru lansarea/operaţionalizarea de programe de reabilitare sau de reparaţii necesare;

– Iniţierea/intensificarea, pe diverse segmente de activitate, a schimburilor de informaţii şi experienţă cu autorităţile competente din alte state membre ale UE, în vederea valorificării rezultatelor pozitive obţinute de acestea, inclusiv în ceea ce priveşte modalităţile şi soluţiile adoptate pentru creşterea nivelului de protecţie a IC.

Schematic, caracteristicile IC, din punct de vedere al indicatorilor de criticitate şi influenţei sau responsabilităţii fiecăruia dintre actorii implicaţi, se regăsesc în figura de mai jos.

Concluzii

Procesual şi aplicativ, atingerea obiectivelor de protecţie a infrastructurilor critice incumbă implicaţii semnificative în planul întăririi colaborării inter-statale şi inter-instituţionale, cu puternică conotaţie transfrontalieră, pe segmente subsumate configurării cadrului legislativ unitar şi strâns legat de interesele de securitate, respectiv aplicării uniforme şi integrate a măsurilor de protecţie.

Din perspectiva securităţii naţionale, dezideratul protecţiei infrastructurilor critice capătă conotaţii semnificative, mai ales în contextul necesităţilor de identificare, prevenire şi contracarare a riscurilor generate de acţiuni de intervenţie neautorizată (cu referire mai ales la componenta ameninţărilor cibernetice, care înregistrează o dinamică actuală semnificativă, dar şi al riscurilor teroriste, ce tind să se intensifice la nivel macroregional, preponderent în sfera statelor din estul României), care, prin cumulul de efecte, conduc la disfuncţionalităţi ale unor sisteme economico-sociale, cu impact major, prin perpetuare sau intensificare, în planul stabilităţii şi siguranţei societăţii.

Mai mult, potenţialul de vectorizare a riscurilor (în special de natura celor sus-menţionate) în interiorul comunităţii europene, dar şi la graniţele Uniunii Europene (cu referire, în mod deosebit, la nivelul Bazinului Mării Negre), constituie o provocare şi responsabilitate deosebită, atât instituţională, cât şi partenerială, pe relaţia public-privat, în planul asigurării condiţiilor de protecţie a infrastructurilor critice, cu menţinerea nivelului de securitate şi siguranţă în funcţionare a sistemelor sau reţelelor vitale pentru viaţa economico-socială, în ansamblul regional şi macroregional.

Autori: Cătălin Alexandru Briceag și Lucian Mihail Dumitrache

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*
*