Aspecte ale spionajului străin pe teritoriul României semnalate în romanul „Răscoala”, de Liviu Rebreanu

Spionajul pe teritoriul României a înregistrat o activitate complexă la sfârșitul sec. al XIX-lea, crescând în intensitate și extindere, cuprinzând modalități multiple și diverse, de la sabotajul economic și diversiunea politică până la asasinat (Pentru o informație largă , argumentată științific, să se vadă: Alex Mihai Stoenescu, „Istoria loviturilor de stat în România”, vol. 2, subcap. „Spionajul pe teritoriul României”, editura RAO, 2002, București, pag. 57-75).

Aspecte ale procesului organizat de spionajul străin și efectele antiromânești ale acestuia sunt oglindite în transfigurări artistice-literare de o mare forță expresivă, dar, până astăzi, critica literară și istoria literară nu le-au semnalat și nu le-au analizat din punctul de vedere al conținutului realității transformate estetic, atât de important pentru realizarea educației corecte de securitate a cetățenilor, în primul rând a elevilor și studenților, pe lângă acțiunea realizării educației lor artistice, astfel o parte esențială a mesajului epic a rămas necunoscută acestora.

Să analizăm datele istorice cuprinse sub forma estetică în Răscoala de Liviu Rebreanu (Liviu Rebreanu, Răscoala, ediție princeps, București, Editura Adevărul, 1932, reeditată, Ediție critică de Nicolae Gheran, Editura Minerva, București, 1977) și prezentarea lor deformată în studiile criticii literare, academice, și în interpretările din manualele școlare.

Petre Petre, recent lăsat la vatră, în discuția cu Titu Herdelea, în drumul spre satul Lespezi, rostește:
„[…] Dar poate s-or îndura boierii să ne dea pământ, că așa se aude […]. De altminteri am auzit la București pe mulți boieri că trebuie să se împartă moșiile la oameni, că nu-i drept ca tocmai oamenii, care îl muncesc, să nu aibă pământ.”(Liviu Rebreanu, op. cit., pag. 97 (cap. III), Flămânzii, subcap.2)

Avem a face cu un zvon-dorință (Vezi George Fotino, Discursurile lui Ion I.C. Brătianu, vol. 2, Ed. Cartea Românească, București, p. 447: „O mână de agenți străini sau de trădători plătiți a reușit extrem de ușor să manipuleze populația rurală, păcălind-o cu zvonuri care ni se par nouă stupide astăzi, dar care au avut un efect total atunci […]”) introdus cu abilitate și susținut cu consecvență de serviciile străine de spionaj, o tipică instigare (subtil substitut de informație, fiind însoțit cu reacții emoționale extreme în percepția lui de către populația fixată ca țintă într-o societate în care nu există o cultură de securitate; Vezi George Cristian Maior, coordonator, Un război al minții, Editura Rao, 2010, București, Capitolul I, subcap. 3: „Războiul cognitiv, cultura de securitate și percepția riscurilor. România și ceilalți” de Vasile Sebastian Dâncu, pag. 114-123) cu scopul destabilizării României, până la declanșarea unei revolte antistatale, care să ducă la un război civil – care ar fi fost un bun motiv al intervenției armatelor străine pentru stabilirea ordinii în teritoriile ocupate.

Conținutul zvonului în legătură cu pământul este tratat cu atenție suspectă de presa socialistă care exagera în susținerea schimbărilor social-politice prin mijloace marxist-leniniste (Muncitorul, Desrobirea, apoi Dimineața și Adevărul erau publicații de evidentă propagandă anarhistă, cu finanțare străină; Alex Mihai Stoenescu, op. cit., pag. 131).

Cât despre „mulți boieri” putem spune, pe baza documentelor procuraturii vremii că aceștia aparțineau Opoziției Unite, mai ales disidenți „nemulțumiți și iresponsabili”. Iată cum reflectă această realitate politică în paginile desfășurării epice:
” […] Opoziția, bine, să zicem, e opoziție și vrea să profite chiar de o catastrofă ca să puie mâna pe putere” (Liviu Rebreanu, op.cit., pag. 215).

Prezentarea situației într-un studiu istoric bazat pe documente autentice ale vremii:
“Ne aflăm în situația unică în care o forță politică a unei țări, în loc să fie atacată de o răscoală, produce ea însăși o revoltă țărănească pentru a ajunge la putere. O răsturnare a guvernului […] ca urmare a acestei răscoale ar fi avut caracterul unei lovituri de stat, ea fiind pregătită ca atare de gruparea radicală din Opoziția Unită cu sprijin străin […](Alex Mihai Stoenescu, op.cit., pag.215)”.

Membrii opoziției erau contactați de profesioniști ai spionajului rus de la Consulatul Rusiei la București și de la Iași, care își făcuseră un obicei, încă de la 1888, să participe la manifestațiile de stradă împotriva puterii democratic alese (Constantin Bacalbașa, Bucureștii de altădată, vol. 3, Ed. Albatros, București, 2000, p. 124, apud Alex Mihai Stoenescu, op. cit., pag. 57).

Zvonul funcționează în continuitatea celui de la 1888, când „urzitorii” (în denumirea dată de procuratură, atunci) răspândesc ideea prin sate că primăriile țin ascunsă adresa guvernului prin care se specifica împărțirea pământului în România de către „ruși si Cuza” (Ibidem). De fapt, încă de la revenirea în localitatea natală, ca rezervist (categorie care interesa factorii diversiunii calificate) lui Petre Petre i se pune întrebarea:
„- Despre pământuri n-ai aflat nimic, Petrică? … Pe aici se aude că Vodă vrea să împartă moșiile la oameni și că boierii nu-l lasă” (Liviu Rebreanu, op. cit., pag. 114).

Țăranul Toader Strâmbu garantează cele susținute de consăteanul său, aducând argumentul încrederii în ceea ce se aude a semenilor și din alte locuri:
„- […] și la Pitești deunăzi, când fusei la judecată, niște oameni se jurau că până-n primăvară toți trebuie să avem pământ, că așa a dat Vodă poruncă […](Ibidem; funcționalitatea zvonului se bazează pe generalizarea încrederii în conținutul lui)”.

Serviciile secrete de spionaj străine cunoșteau bine trăsăturile psihologiei colectivității-țintă, știau să folosească agenți care să vorbească țăranilor pe limba lor, să exploateze nevoile acestora, să se adreseze și închipuirii superstițioase, mentalității magice și celei mistice (religios-creștine) și să acționeze în consecință (Vezi Alexandru Beldiman, O crimă de stat. Răscoala sătenilor din primăvara anului 1888, București, 1888, apud Alex Mihai Stoenescu, op. cit., pag. 72).

Astfel, este lămuritoare în această privință intervenția lui Anton, țăran sărman, care a fost călugăr […] și propovăduiește:
„Și vor veni călăreți cu săbii de foc pe armăsari albi, iar oamenii se vor minuna și nu vor pricepe că i-a trimis Dumnezeu să pedepsească lumea cea plină de rele. (Liviu Rebreanu, op.cit., pag. 114)”

Este clară multiplicarea ipostazei eroice a Sfântului Gheorghe călare pe un armăsar alb, omorând balaurul (dracul), îar „săbiile de foc „sunt și acestea luate din imaginea justițiară fermă a îngerilor apocaliptici, care separă pe necredincioși și păcătoși de credincioși și fără de păcate.

Pe baza acestei mentalități spionajul străin trimite emisari corespunzători ca înfățișare celor din gândirea mitică a țăranilor români, dar încărcați și cu autoritatea pământeană a ofițerilor cavaleriști români din garda lui Vodă, cu uniforme similare:
„Oamenii călări, în uniforme de fantezie și cu pieptul acoperit de decorații de tinichea sau de hârtie, mergeau prin sate […] (Radu Rosetti, Pentru ce s-au răsculat țăranii, Ed. Eminescu, București, 1987, pag. 398)”

Este vorba de instigarea calificată care apare transfigurată artistic ca o legendă creată datorită tensiunii pasionale a sătenilor țărani.

În articolul de prezentare a Răscoalei de Liviu Rebreanu, scriitorul Mihail Sebastian are o interpretare a procesului și fenomenelor sociale din perspectiva psio-sociologică a închipuirii unei povești la nivelul sufletului colectiv, îngropând cauzele reale ale unei motivații tradiționale, lupta pentru pământ (asupra cărora vom reveni):
” […] miturile cresc din nimic. Crainicii care trec prin sate pe cai albi – nimeni nu i-a văzut și toată lumea îi știe. Vestitorii lui Vodă, poate trimișii lui Dumnezeu, taie în lung și în lat moșiile. Se spune, se crede, se află. Totul se profilează halucinant și simplu, jumătate în basm, jumătate în adevăr”

Acest paragraf este dovada că încă de la începutul analizelor destinate creației epice în discuție, prezența spionilor străini este văzută ca o închipuire, ca un rezultat al psihozei colective.

Alte exemple:
„Revoluția este prezentată ca un fenomen de psihoză colectivă. Nu se știe din ce se naște […] magistrală evocare a psihologiei de masă și un delir colectiv […] adânc și plastic realizat” (Pompiliu Constantinescu, Liviu Rebreanu: „Răscoala”, vol. I-II, roman, în „Vremea”, VI, nr. 278, 5 martie 1933, pag. 12);
” […] vestea călăreților pe cai albi. Introducerea acestui element fabulos vine din nevoia unei autorizări supreme a rațiunilor ce vor fi întreprinse, a unei forțe miraculoase, care să-i sprijine în clipele de deznădejde pe țărani” (Colectiv: Maria Pavrotescu, Nicolae I. Nicolae, A.Gh. Olteanu, Gheorghe Lăzeanu, Emil Leahu, Lucian Pavel, Vasile Teodorescu, Matei Certez, Florin Ioniță, Limba și literatura română, Manual pentru clasa a XI-a, Editura Didactică și Pedagogică, Editura Sigma, 1999, pag. 120)

Să ne oprim asupra câtorva pasaje din roman, care clarifică mecanismul vizitelor scurte ale călăreților pe cai albi dacă le analizăm în lumina documentelor istorice, nu ca ficțiuni literare, cu scop estetic, ci ca transfigurări artistice ale unei realități indubitabile, imixtiunea prin agenți profesioniști ai puterilor străine:
“Plecasem cu băiețelul de mână până la soacră-mea, să-mi mai împrumute nițel porumb… Când treceam pe la biserică tocmai trăgeau clopotele de sfânta evanghelie și mă închinam și-mi era rușine că de atâtea griji și necazuri nici la sfânta slujbă nu mai pot răzbi. N-apucai bine să mă închin că și văzui venind pe uliță doi călăreți pe cai albi de m-am mirat. Veneau din sus, dinspre Lespezi. Mă dădui la marginea uliței, dar numai ce mă pomenii că unul mă strigă și zice: „Unde te duci, muiere?” Zic: „Numai colea la socra-mea…” Și celălalt zice: „Văd că ești necăjită rău, dar n-ai grijă că noi aducem veste mare, că pe noi ne-a trimis Vodă să dăm de știre oamenilor că toate moșiile sunt ale lor de-aici înainte și să se apuce de îndată să le împartă după dreptate, iar pe boieri și pe arendași să-i alunge și să le ardă conacele și curțile și toate acareturile ca nu cumva să se mai întoarcă înapoi! Ai înțeles, femeie?… Și să nu întârzie deloc oamenii că așa e porunca lui Vodă și cine nu ascultă porunca amarnic are să ispășească!” Uite așa mi-a spus călărețul și eu zic: „Am înțeles, dar…” „Apoi atunci bine! Rămâi sănătoasă!” „Dumnezeu să v-ajute și d-voastră!” Dânșii au pornit la vale și eu m-am întors și m-am uitat după ei o bucată de timp ș-apoi mi-am văzut de drum și i-am spus socrului ce mi-au spus călăreții și s-a mirat și dumnealui…” […] „Mai aflară de la Anghelina că cei doi călăreți erau îmbrăcați în alb și că au trecut ori spre Ruginoasa ori spre Vaideei” […] „Într-un târziu veni și Anton Nacu, care avusese niște treburi la Ruginoasa, și povesti că și el s-a întâlnit pe drum cu călăreții albi și i-au spus tot așa că oamenii să-și împartă fără zăbavă pământurile boierilor și cine se împotrivește să nu fie cruțat, cum n-au fost nici oamenii cruțați de dânșii.”
“Cu toate că se desprimăvărase, era vreme mohorâtă, cu cerul de plumb. Oamenii zgribuleau dar nu se risipeau. Pe la amiazi Matei Dulmanu sosi cu alți câțiva din Lespezi, aducând știrea că și pe la ei au trecut călăreții. Irimie Popa, pândarul arendașului Cosma, se întorcea din Vaideei și spunea că și acolo se minunează lumea ce să fie cu călăreții care au poruncit ca oamenii să bage plugurile îndată în moșia boierului…”
[…] „În Amara, în jurul cârciumii lui Busuioc, era mai multă lume ca de obicei. Ichim spuse că s-au adunat oamenii și din celelalte sate din pricina călăreților care au trecut de dimineață cu poruncile lui Vodă” (Liviu Rebreanu, op.cit., pag. 225, 226, 227 și 236)
Fără îndoială, este vorba de oglindirea instigării calificate la răscoală, surprinsă și în observațiile lui Titu Maiorescu din însemnările politice, dar cu privire la alt tip de agenți:
„[…] mulți agenți ai poliției rusești, ascunși sub înfățișarea de iconari […] caută să se încuibeze și în România” (Titu Maiorescu, Istoria politică a României sub domnia lui Carol I, Editura Humanitas, București, 1994, pag. 45).

Avem și mărturia, în urma analizelor documentare, a istoricului contemporan:
„Mișcarea iconarilor a fost identificată de timpuriu ca acțiune de propagandă panslavistă” (Alex Mihai Stoenescu, op.cit., pag. 72).
Avem la îndemână și o mărturie din vremea dinainte de răzmeriță:
„Iconarii sunt agenți de propagandă care merg din casă în casă […]” (Alexandru Beldiman, op.cit., pag. 64).
Să urmărim pasajele epice care cuprind, în termenii artei literare, această situație:
„- Crezi că eu de bine bat drumurile cu traista de icoane în spinare?
[…] Că pe la noi oamenii trag nădejdea că în curând Vodă are să înceapă să împartă moșiile, cum se și aude mereu de mulți ani…
[…] Se aude pe la noi că la muscali a început împăratul lor să împartă pământurile boierești” (Liviu Rebreanu, op.cit., pag. 195).
Atenție! Iconarul se dădea de loc de prin părțile Moldovei, de pe lângă Focșani, dar era agent rus, fără dubii, căci continuă cu provocarea la răscoală prin analogie:
”Se aude pe la noi că la muscali a început împăratul lor să împartă pământurile boierești. Dar muscalii s-au răsculat mai an, cu mic cu mare, și-au pus mâna pe topoare și-au făcut o vâlvătaie de a mers vestea în toată lumea (Idem, p. 196)”.

În perioada socialismului multilateral dezvoltat în manualele școlare de istorie și de literatură se făceau analize halucinante care prezentau Răscoala de la 1907 în mod deformat, în maniera binecunoscută a propagandei comuniste: țăranii au fost exploatați fără milă, umiliți, sărăcia fără margini și bolile incurabile erau consubstanțiale regimului de spoliere burghezo-moșierească (numai ideologii puterii democrat-populare cumplit pleonasm: demos = popor, democrație = puterea poporului, deci puterea poporului populară este un pleonasm stupid) puteau să folosească aceasta sintagmă întrucât burghezia este specifică orânduirii capitaliste și luptă pentru distrugerea moșierimii, clasă specifică orânduirii feudale), înăbușirea sângeroasă, inumană a răsculaților, 11000 de morți, s-a tras cu tunurile, țăranii au ajuns la capătul puterilor și al răbdării etc.

După Revoluția din 1989 au apărut studii istorice întemeiate pe cunoașterea documentelor autentice scoase la iveală din arhivele secrete ale statului în care se precizează în urma dovezilor concrete că anul bugetar 1916 s-a încheiat cu un excedent de 45 de milioane lei-aur și supraproducția de cereale a devenit marfă de export (Prof. Senator Badea Mangâru, România sub Vodă Cuza, regii Carol I și Ferdinand I, Ed. Cartea Românească, București, 1932, p. 394, cu precizarea „cifra a fost reprodusă din declarația solemnă a regelui Carol I”, apud Alex Mihai Stoenescu, op. cit., pag. 106). Aflăm că Răscoala nu s-a produs în 1904, an cu o secetă devastatoare, ci în 1907, un an îmbelșugat. Aceasta nu a avut un caracter spontan (specific răzmerițelor țărănești), ci a fost minuțios pregătită, adevărat, pe fundalul unor nemulțumiri în legătură cu învoirile agricole între țărani și trusturile arendășești colosale (Fischer, Guttman, Ztalei, Ghațel ș.a.) (Alex Mihai Stoenescu, op.cit., pag. 105).

Aflăm, de asemenea, că:
”din punct de vedere oficial, Marea Răscoală din 1907 a fost clasificată, până la instalarea regimului comunist în România, drept un atentat la securitatea națională a țării inițiat de o putere străină” (Idem, p. 128).

Pe baza documentelor din arhivele procuraturii:
”devine la fel de evident că instigatorii au acționat în baza unui plan de instigare elaborat – centrul diversionist a fost identificat la Cernăuți – , că au fost înarmați și că au folosit aceleași mesaje proruse binecunoscute, cu care ne-am întâlnit și în cazul răscoalei din 1888” (ibidem).

De aceea este explicabilă afirmația:
”au fost expulzați din țară 880 de socialiști implicați în instigarea răscoalei, ei neputând fi condamnați pentru că erau cetățeni străini” (Idem, pag. 176).

În concluzie, am urmărit în articolul de față să atragem atenția asupra unor aspecte ale spionajului străin pe teritoriul României oglindite în operele literare. Aceste aspecte constituie un material prețios, nefructificat de Învățământ în activitatea de instruire și de educare a elevilor și studenților în domeniul securității naționale. ”Educația în domeniul securității este esențială în România de azi și se adresează atât generațiilor actuale, cât și celor care vin din urmă, liderilor în devenire și liderilor care abia se formează. De aceste generații, de viitorul uman al țării depinde în cele din urmă perspectiva strategică în care ne vom plasa în secolul XXI” (George Cristian Maior (coordonator), Un război al minții, Intelligence, servicii de informații și cunoaștere strategică în secolul XXI, Cuvânt înainte, Editura RAO, București, 2010, pag. 17).

Autor: prof. dr. Dorin Uritescu

Total
126
Shares

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*
*